Sistemul respirator
Nasul, faringele, traheea, bronhiile si plamânii, sistemul respirator în totalitate, furnizeaza miliardelor de celule ale organismului nostru oxigenul necesar. Sistemul respirator alimenteaza corpul cu oxigen si îl curata de gaze toxice ca dioxidul de carbon. Respiratia este o functie vitala a organismului, care nu poate stoca oxigenul, dar are nevoie de aportul continuu al acestui gaz pentru un numar mare de reactii biochimice. Reactiile de combustie din interiorul celulelor asigura degradarea alimentelor si producerea de energie.
Aparatul respirator propriu-zis este alcatuit din mai multe structuri. Plamânii sunt deserviti de caile aeriene superioare. Aerul inspirat pe gura si nas trece prin faringe si laringe înainte de a patrunde în trahee, flexibila si mobila, lunga de aproximativ de 10 centimetri. În nas, este curatat de particulele de praf mai voluminoase, apoi intra în contact cu peretele traheii. Mucoasa nasului, acoperita de cili, va propulsa mucusul încarcat de praful din aer spre faringe. Aerul apoi coboara apoi spre bronhii, care îi conduc în plamâni.
Fiecare bronhie deserveste un plamân. Cele 2 bronhii principale iau nastere la extremitatile inferioara a traheii si se subdivizeaza apoi în conducte mai mici, bronhiole. Bronhiolele constituie conductele intermediare ale plamânilor si transporta aerul pâna la alveolele pulmonare. La acest nivel aerul ajunge la capilare, la globulele rosii. Oxigenul si gazul carbonic se infiltreaza în capilare datorita diferentei de presiune partiala care exista între alveola si vasul sanguin. Trecerea se face din compartimentul în care presiunea gazoasa este mai mare spre cel în care aceasta e mai mica. Celulele sanguine au un pigment special, hemoglobina, care are proprietatea de a fixa oxigenul. Acesta este extras din aer si transportat de sânge la inima, apoi spre toate tesuturile organismului, unde este consumat de celule. Deseurile gazoase fac drumul invers, trecând de la globulele rosii la alveole, si sunt eliminate prin fluxul de aer expirat.
Aceste miscari de inspir si de expir sunt posibile datorita contractiei si expansiunii cutiei toracice. Diafragmul, un muschi curb, foarte subtire, situat sub plamâni, comanda aceasta miscare cu ajutorul muschilor intercostali. În timpul unui inspir, diafragma si muschii intercostali se contracta. Coastele se ridica, în timp ce diafragmul coboara si se aplatizeaza. Toracele creste ca volum, presiunea sa interna scade, ceea ce produce un aport de aer din exterior. Plamânii se umfla. În expir, muschii se relaxeaza, coastele coboara si se apropie, în timp ce diafragma îsi recapata pozitia curbata, cu convexitate în sus. Cutia toracica îsi reia volumul initial, presiunea sa interna creste, iar aerul pe care îl contine este expulzat: plamânii se golesc.
În timpul respiratiei, plamânii sunt lubrifiati de pleura, o membrana transparenta care îi înveleste în întregime. Cele doua foite pleurale produc o secretie seroasa, denumita lichid pleural, care reduce frecare.
Fiecare plamân prezinta scizuri care îl împart în lobi. Plamânul stâng are scizura oblica si una orizontala. Acest al treilea lob face plamânul drept mai voluminos. Plamânul stâng este mai mic, pentru a lasa loc inimii.
Ritmul respiratiei este programat de centri nervosi situati în bulbul rahidian. Influxurile parcurg nervii intercostali si frenici, care stimuleaza diafragmul si muschii intercostali. Activitatea neuronilor este ciclica, dar constanta. Ea produce 12-18 de respiratii pe minut, inspirul si expirul durând în total aproape 5 secunde.
Respiratia este un act spontan, complex, ale carui ritm si amplitudine pot fi modificate de diferite elemente exterioare(boala, alcool, somnifere...) care inhiba neuronii împlicati.