Vorbirea « Sistemul nervos
Vorbirea este una dintre cele mai complexe şi mai delicate operaţii efectuate de organism. In final, vorbirea, limbajul şi înţelegerea sunt controlate şi coordonate de către creier. Centrii vorbirii, unde cuvintele sunt decodificate şi de unde semnalele şi comenzile sunt trimise la sutele de muşchi din plămâni, laringe şi gură - implicaţi în producerea vorbirii - se găsesc în cortexul cerebral.
Întregul sistem respirator şi toate structurile musculare de la abdomen la nas joacă un anumit rol în emiterea sunetelor, dar, dintre acestea, laringele, limba, buzele şi palatul moale sunt cele mai importante.
Laringele
Laringele este organul vorbirii conţinând corzile vocale, care vibrează pentru a produce vorbirea. In consecinţă, este un instrument extrem de delicat, dar, de asemenea, are şi o funcţie mai puţin complexă - o poartă de trecere spre plămâni.
Când mâncăm sau bem, laringele se închide ermetic, făcând ca hrana sau lichidele să alunece în esofag, care conduce la stomac. Când avem nevoie să inspirăm şi să expirăm este, bineînţeles, deschis.
Laringele este situat aproximativ pe linia mediană a gâtului, în partea superioară a traheei. Este, în esenţă, o porţiune specializată a traheei, cu un înveliş extern cartilaginos. Deasupra lui se găseşte epiglota, o clapă care acoperă comunicarea dintre faringele inferior şi laringe, denumită glotă.
Acţiunea epiglotei este controlată automat de către creier, dar, uneori, acesta este inadecvat şi atunci lichidele sau particulele de hrană pătrund în laringe, luând deci o "cale greşită". In afara cazului în care o înghiţitură de mâncare este îndeajuns de mare încât să se oprească în laringe, ea va fi eliminată prin tuse.
Corzile vocale îndeplinesc o funcţie asemănătoare cu cea a anciei unui instrument de suflat, cum ar fi clarinetul. Când un muzician suflă aerul prin ancie, lemnul sau plasticul de grosime mică vibrează, producând sunetul de bază, care este apoi modificat de conductele şi orificiile instrumentului. In mod similar, corzile vocale vibrează în timpul vorbirii, iar sunetele produse sunt modificate de faringe, nas şi gură. Corzile vocale sunt două pliuri fine, asemănătoare ca formă buzelor care se închid şi se deschid după cum trece aerul prin ele. O extremitate este ataşată de o pereche de cartilaje mobile, denumite aritenoide, în timp ce a doua este ferm ancorată de cartilajul tiroid, care formează mărul lui Adam. Cartilajele aritenoide îşi modifică poziţia astfel încât spaţiul dintre corzi variază ca formă între un V, deschis în timpul vorbirii, la o fantă îngustă în timpul deglutiţiei. Vibraţia corzilor vocale în timpul vorbirii apare atunci când spaţiul dintre ele se îngustează şi aerul din plămâni este expulzat prin acest spaţiu în laringe. Aceasta se numeşte fonaţie. Amplitudinea vocii este determinată de forţa cu care aerul este expulzat, iar tonalitatea - de lungimea şi gradul de tensionare ale corzilor vocale. Profunzimea şi timbrul natural al vocii sunt determinate de forma şi mărimea faringelui şi a laringelui, a nasului şi a gurii; acesta este motivul pentru care bărbaţii care, în general, au corzile vocale mai lungi şi cu mişcare mai liberă tind să aibă voci mai profunde decât femeile, care, în general, au un laringe mai mic decât bărbaţii.
Cavitatea bucală este profund implicată în vorbire, deoarece ajută la modelarea sunetelor emise de cavitatea fonatone a laringelui. Pronunţarea unor consoane cum ar fi K sau T, de exemplu, necesită ca aerul ce vine de la laringe să fie mult diminuat de limbă şi palat, în timp ce vocalele A şi E nu necesită acest lucru, ci doar o anumită poziţie a limbii şi dinţilor.
Fiecare sunet este determinat de o mişcare uşor diferită a buzelor, limbii şi dinţilor. Capacitatea surzilor de a citi pe buze se datorează rolului pe care cavitatea bucală îl joacă în producerea vorbirii.
Producerea sunetelor
Pentru a transforma sunetele simple emise de corzile vocale în cuvinte inteligibile, buzele, limba, palatul moale şi cavităţile care dau rezonanţa vocii îşi au fiecare rolul lor. Cavităţile rezonante includ toată cavitatea bucală, nasul, faringele (care leagă cavitatea bucală cu esofagul) şi cutia toracică. Controlul acestor structuri este realizat de către sute de muşchi, care conlucrează cu o viteză incredibilă. Deci vorbirea este alcătuită din vocale şi consoane. Calităţile rezonante ale diferitelor cavităţi ale gurii şi sistemului respirator determină individualitatea vocii. De exemplu, aşa-numiteîe sunete nazale, cum ar fi m, n şi ng necesită, pentru o pronunţie corectă, o rezonanţă liberă a nasului. încercaţi să vă strângeţi de nas atunci când spuneţi ceva - efectul comic arată cum spaţiul aerian al nasului conferă claritate vorbirii noastre. Diferiţi oameni au forme diferite ale nasului, toracelui şi gurii, de aceea sunetele vocilor sunt diferite. Craniul, de asemenea, intră în rezonanţă când vorbim şi o parte din ceea ce spunem se va auzi datorită transmiterii prin oasele craniului, la fel ca şi sunetele captate de urechi. Aceasta nu furnizează numai un "feedback" vital în ce priveşte propria vorbire, dar explică şi de ce vocile noastre sună atât de neobişnuit când sunt redate pe o bandă magnetică - sunetele pe care le auzim în acest caz sunt doar cele transmise prin aer.
Rolul creierului
Vorbirea şi funcţiile asociate sunt concentrate într-o singură emisferă. La o persoană care foloseşte mâna dreaptă, aceasta este de obicei emisfera stângă şi la o persoană ce foloseşte mâna stângă este emisfera dreaptă. Această arie a creierului se împarte în centrul motor al vorbirii care controlează muşchii cavităţii bucale, faringelui şi laringelui şi centrul senzitiv care interpretează semnalele care vin pe calea nervilor acustici.
De asemenea, în apropiere se află zonele creierului care controlează auzul (prin care înţelegem ce spun cei din jurul nostru), vederea (prin care descifrăm cuvântul scris) şi mişcările complexe ale mâinii fo¬losite la scris, cântatul la un instrument etc.
Conversaţia este un proces foarte complicat şi primul eveniment care are loc când auzim o persoană vorbind este acela că centrii auzului, din cortexul cerebral, recunosc ansamblul semnalelor auditive ce sosesc de la urechi. Centrul senzorial al vorbirii decodifică cuvintele astfel încât celelalte zone ale creierului implicate în proces pot recunoaşte cuvintele şi formula un răspuns. Odată ce o replică a fost formulată, centrul motor al vorbirii şi trunchiul cerebral devin operaţionali. Trunchiul cerebral controlează atât muşchii intere os ta li, s ituaţi între coa ste care determină expansiunea plămânilor, cât şi muşchii abdominali, care determină presiunea aerului inspirat şi expirat. Pe măsură ce aerul este expulzat din plămâni, aria motorie comandă în acelaşi timp mişcările corzilor vocale în fluxul de aer expirat, determinând vibraţia acestora şi producând un sunet simplu.
Gradul presiunii aplicate asupra plămânilor în timpul expiraţiei determină viteza de trecere a aerului printre corzile vocale şi. cu cât aceasta este mai mare, sunetul produs are o intensitate mai mare. Atunci când şoptim, corzile vocale sunt foarte îndepărtate, aşa că nu vibrează realmente la trecerea aerului, ci se comportă numai ca suprafeţe de frecare. Dar în cea mai mare parte, pronunţarea cuvintelor este realizată de mişcarea buzelor, limbii şi palatului moale - con¬trolate de cortexul cerebral.