Coordonarea « Sistemul nervos
Mişcările suple ale unui campion de gimnastică sau atletism dezvăluie cât de fm controlează creierul uman sutele de muşchi ai trunchiului şi membrelor. Pentru a atinge o secvenţă atât de complicată de acţiuni, creierul uman a dezvoltat un sistem complex de control şi ghidaj, care face să pară primitive computerele noastre sofisticate.
Copiii se nasc cu multe reflexe. Ca un exemplu al acestor reflexe la adult, gândiţi-vă cât de repede vă veţi retrage mâna de pe o farfurie încinsă! Peste această acţiune reflexă simplă sunt suprapuse mişcările controlate de creier. Pentru fiecare acţiune pe care o efectuaţi, unii muşchi se vor contracta şi cei mai mulţi îşi menţin contracţia pentru a stabiliza restul corpului. Procesul pnn care contracţiile muşchilor individuali sunt sincronizate de către creier pentru a produce o activitate normală este denumit coordonare.
Mecanismul coordonării
Pentru a înţelege acest mecanism, cel mai bine este să analizăm o acţiune de fiecare zi, cum ar fi aplecarea peste o masă pentru a ridica o ceaşcă de cafea. Cum controlează creierul această sarcină aparent simplă? înainte ca ceaşca de cafea să fie ridicată, au loc o serie de evenimente.
întâi, trebuie să "ştiţi" unde sunt situate ceaşca şi mâna dumneavoastră şi relaţia dintre ele. Aceasta înseamnă că encefalul trebuie să fie capabil să formeze "o hartă" a spaţiului exterior pentru a planifica mişcarea necesară şi este denumită percepţie spaţială. Percepţia mediului extern trebuie apoi interpretată de creier, pentru a putea rezolva problema apucării ceştii de cafea de pe masă. Acest plan de acţiune trebuie apoi transformat într-un set detaliat de comenzi care este trimis la muşchi, astfel încât să se contracte în ordinea corectă.
Odată mi şcarea începută, fluxuri continui de informaţii sunt recepţionate de la toţi senzorii (nervii) din muşchi şi articulaţii, care transmit poziţia şi starea lor de contracţie. Toate aceste informaţii trebuie să fie integrate şi retransmise pentru a ţme "harta" la zi şi a face orice ajustări necesare.
Ca să mişcaţi mâna pentru a ridica ceaşca de cafea trebuie să vă aplecaţi puţin în faţă. Aceasta modifică centrul de greutate al corpului. Toate mecanismele de echilibru trebuie controlate pentru z asigura modificările corecte ale tonusulu: muscular, permiţând mişcarea peste mase pe care creierul vostru a ordonat-o. Aceasta înseamnă că tonusul bazai a] multor altor muşchi necesită să fie monitorizat şi coordonat.
Primele stadii ale coordonării
Toate mişcările intenţionate necesită exerciţii înainte ca ele să devină coordo¬nate. Chiar şi acţiuni obişnuite cum ar fi mersul au reprezentat, odată, o problemă motorie majoră pentru fiecare copil în dezvoltare.
Pe măsură ce creierul copilului se maturizează şi interconexiunile sale se multiplică, reflexele primitive cu care s-a născut (cum ar fi reacţia de apărare ce determină desfacerea mâinilor) sunt înlocuite cu tipuri de mişcare de o complexitate progresivă. Acestea apar ca rezultat al creşterii sensibilităţii copilului. O jucărie îi poate atrage privirea, deoarece culoarea strălucitoare produce un semnal puternic în centrii vizuali, dar copilul află că a întinde mâna nu este suficient pentru a ajunge la obiect, astfel că este forţat să se mişte spre el. Primele încercări de mişcare ale membrelor nu sunt coordonate, acestea nefiind corelate între ele. Dar acest lucru permite dezvoltarea conexiunilor cerebrale necesare pentru apariţia unui set de acţiuni care fac posibil un târâş coordonat. Odată ce această etapă a fost atinsă, mesajele trimise de la creier la muşchi se îmbunătăţesc, până când nici un obiect de la nivelul soiului nu scapă razei de acţiune a copilului. Când copilul descoperă că poate sta într-o poziţie verticală, cerebelul trebuie să analizeze un nou set de informaţii venit de la centrii echilibrului din trunchiul cerebral. Mersul este o nouă aptitudine ce trebuie învăţată, necesitând multe încercări, în timpul cărora cerebelul cooperează cu cortexul motor pentru a transmite comenzi corespunzătoare la muşchi. Elementele separate ale fiecărei acţiuni învăţate în acest mod sunt preprogramate în măduva spinării, dar ele trebuie să formeze un sistem coerent pentru a produce o mişcare coordonată, asemănătoare cu modul în care o orchestră trebuie să aibă un dirijor înainte de a produce un sunet melodios prin acţiunea concertată a tuturor instrumentelor sale.
Odată ce aceste aptitudini relativ simple au fost perfecţionate, creierul de\ine atât de bine programat încât nu mai este necesară concentrarea - cortexul premotor transmite comanda din mers şi setul corect de instrucţiuni intră în acţiune pentru a produce mişcările implicate şi complexe. Cerebelul controlează desfăşurarea acţiunii, dar acesta este din ce în ce mai puţin un eveniment conştient. Dacă o problemă este introdusă în sistem, cum ar fi schimbarea posturii piciorului determinată de purtarea tocurilor înalte, este necesară o oarecare reprogramare şi concentrare în timp ce cortexul motor este instruit în acest mod.
Coordonarea avansată
Aceasta implică coordonarea mişcărilor oculare cu centrii receptori vizuali din creier şi apoi cu mişcările restului corpului.
Este evident că acest tip de coordonare, ce utilizează cea mai mare parte din creier, este ultima care se maturizează în copilărie. Formează baza învăţării mişcărilor complexe necesare în diferite sporturi sau alte aptitudini, cum ar fi cântatul la un instrument muzical.
Creierul unor oameni pare a fi încă de la na stere mai bine echipat pentru a se dezvolta într-o direcţie particulară. Totuşi, în mare măsură, diferenţei e între aptitudinile oamenilor în tipuri complexe de coordonare depind de gradul în care se pot concentra pentru a-şi dezvolta aceste programe.